Ne-au sunat ca pleaca. Jeane era putin speriata, dar dorea aceasta calatorie ca pe-o izbavire. Fetele in schimb, nu mai aveau astimpar. De ani de zile asteptau clipa asta. Clipa cind vor afla cine au fost, inainte de-a fi cine sunt. Sau poate ca asta n-o vor afla niciodata.  “Hi! Papa?” Revenisera. “I just want to thank  you guys for the life we’re having here” “Well…..!” Si mi-au dat lacrimile.

Au trecut optisprezece ani de cind am ajutat-o pe Jeane sa adopte cele doua surori dintr-un orfelinat. Copilele au crescut intre timp si pentru ca nimeni nu le-a ascuns adevarul, au dorit sa-si cunoasca familia si tara de origine. Si au aflat. Iar cind s-au intors, m-au sunat sa-mi multumeasca ca le-am oferit sansa unei vieti civilizate. Mie? De ce mie? Ca doar in Romania ni se spunea ca vindem copii, ca suntem denaturati, ca n-avem inima, ca de dragul banului distrugem vieti si familii, ca-i rapim tarii, “viitorul”, pentru a-l vinde proxenetilor occidentali si bancilor de organe. Paroxismul ajunsese la apogeu, reeditindu-l pe cel al epocii de aur. E adevarat ca atunci cind am inceput sa lucrez pentru strainii care doreau sa adopte, am privit aceasta munca, ca pe o sursa mult mai avantajoasa de venituri decit ingineria mea. Asta insa, pina in momentul in care am intrat in primul orfelinat, unde sincer va spun, era infiorator. Din acel moment, a aparut si-o a doua motivatie. Si n-am de gind sa judec pe nimeni si nici nu vreau sa arat cu degetul pe cei raspunzatori de conditiile inumane in care traiau copii abandonati si nici pe cei care-i abandonasera. Ce ma dezgusta era faptul ca toata floarea cea vestita a gazetariei de conjunctura si a paturii politice, tot de conjunctura, au sarit sa infiereze asa zisul “comert cu copii”. Dar unul n-a fost in stare sa infieze sau sa ajute cumva pe acei micuti batuti de soarta, care traiau ca animalele in custi. Toti erau gata sa ajute cu gura, cind copiii aveau nevoie de ajutor material, medical si in primul rind, sentimental, de care nu beneficiasera niciodata. Eu, ca un insider, pot spune ca tot rahatul care s-a mincat in acea perioada, a fost o propaganda ordinara generata de niste descreierati care nu cunosteau realitatea si care prin veninul inoculat opiniei publice, au osindit copiii ramasi, la pungi cu prenandez si vopsele halucinante. Cum au ajuns acei copii in orfelinate, nu e dreptul meu sa judec. Dar nevoit fiind sa le caut si sa le cunosc parintii naturali pentru a le obtine acceptul, pot spune ca acestia traiau in conditii mizere de neconceput pentru un adult, cu atit mai putin pentru un copil. In plus, amaritii aia mai aveau alti citiva copii pe linga ei. Ce mai pot spune e ca acei parinti, pe care i-am cunoscut, nu mi-au pretins niciodata bani in schimbul copiilor. Asta era pe la inceputuri. Mai apoi am auzit, din aceiasi presa din pacate, de ceea ce faceau tiganii si nu numai ei. Ca asa a fost sau nu, n-am de unde sa stiu, dar chiar asa sa fi fost, ar fi fost in avantajul copilului si asta trebuia sa conteze, nu cele citeva mii de dolari pe care-i lua mama naturala. Dar pina sa inceapa tiganii sa pretinda, singurii care primeau spaga, erau doctorii, grefierii, notarii, pasaportistii si fotografii. Insa spaga avea scopul de a accelera procesul si nu de-a influenta comiterea unei ilegalitati. De fapt e impropriu spus, deoarece la acea data nu exista o lege a adoptiilor, decit ca proiect. E adevarat ca atunci cind intrau in dughenele parintilor naturali, parintii adoptivi ramineau fara glas si de fiecare data ei ma intrebau daca si cum i-ar putea ajuta pe nenorocitii aceia. Evident ca au fost si unghii in git, carora le-am sugerat sa-si deschid buzunarele pentru a ajuta intr-un fel familia respectiva. Donatiile, din cite stiu, chiar si sugerate, nu erau ilegale. Stiu de asemenea ca unora dintre voi va sta pe limba intrebarea “da’ voi cit va trageati?” Pai am sa va spun si asta, ca nu e vreun mare secret. Le trduceam dosarele si le autentificam la notariat. Plecam cu ei de dimineata si cutreieram spitale si orfelinate din Bucuresti si din provincie. Alergam sa gasim parintii, care in general erau divortati si separati. O singura data am fost nevoiti sa-l vizitam pe un nenorocit in puscarie, in Pitesti. Mergeam cu ei la notariat. Apoi la tribunal sau judecatorie. La pasapoarte, la fotograf, la ambasada si in final la aeroport. Toate astea durau, datorita spagilor, in jur de doua saptamini, maxim trei, timp in care eram platit 25$ pe zi. Pentru parintii adoptivi, 25 de dolari reprezenta salariul pe o ora de munca, dar pentru mine ca ingineras, era salariul pe trei saptamini. Dar pina la urma e vorba de copii si ce s-a intimplat cu ei, nu cit cistigam eu lucrind pentru parintii adoptivi. Cred ca in total am reusit sa ajut in jur de douazeci de familii din Noua Zeelanda, America, Canada, Australia, Irlanda si Germania sa adopte copii din Romania. Cu toti acestia am pastrat legatura si am primit fotografii de-a lungul anilor. Cu unii ne-am intilnit in Canada, unde am fost invitati la petreceri cu familii care adoptasera din Romania. Acum mai vorbim la telefon si pe mail. Daca ati vedea cum s-au dezvoltat copiii si in ce conditii, majoritatea familiilor avind o situatie financiara buna spre foarte buna, nu v-ar veni sa credeti. Copii care probabil acum ar fi infundat casele de corectie si puscariile, daca nu ar fi fost oameni astia care sa-i creasca si mai ales, sa-i iubeasca. Vazindu-i, singurul lucru pe care-l regret e ca n-am avut cum sa le dam o sansa in viata si celorlalti care-au ramas in grija politicienilor si a ziaristilor. Acel apel telefonic a distrus toata propaganda otravita a asazisilor “oameni de bine” pentru ca pina la urma, l’important c’est la rose si nu spinii care-l inconjoara, chipurile sa-l apere, dar in nici un caz sa-l si hraneasca.