Pe la opt seara, intram in Salonul Spaniol. Coborim in discoteca. Gasim fo doi amici. O lalaim la un pahar de Campari, dar pen’ ca era o penurie acuta de fetite, o taiem in Athene la un snitel milanez ca ne crapau ochii de foame.  O luam pe Victoriei si in cinci minute bagam un ochi dupa cunoscuti. In restaurant, nimeni. In barul de jos, nimeni. In ala de sus, fo trei. Mai ardem un Campari mic si plecam la braserie unde aflasem ca se strinsese ceva trupa. Ma opresc la garderoba sa iau un Kent, dupa care intram la toaleta sa spalam cazmalele. N-apucam sa facem trei pasi si-ncepe bitiiala. Noroc ca nu eram departe de intrare. Din zece pasi eram la usa, dar nu primii. Iesim si-o luam la fuga printre masinile parcate si care se miscau stinga-dreapta, intr-un dans grotesc. Asfaltul se valurea nefiresc, ingreunindu-ne evadarea din zona de risc. Ne lovim de toate masinile intilnite, dar reusim sa ajungem fata-n fata cu statuia lui Eminescu. Ne oprim. Ne cautam din ochi. Ne vedem si o rupem din nou la fuga, spre centrul pietii. Ne oprim din nou si privim ingroziti inapoi spre hotel. Rezista. In schimb, pe Victoriei, Nestorul se crapa. O crapatura oblica care permite etajelor superioare sa alunece, in pozitie verticala, spre Calea Victoriei. Asta pret de-o secunda, dupa care nori albi de var au ascuns oroarea. Dupa inca vreo citeva secunde, dansul mortii a incetat, dar asta n-a avut darul sa ne linisteasca, desi intensitatea spaimei, ce ne stapinea, se diminuase. Acum urletele venite din toate directiile, parca se amplificasera brusc si cu o tenta funebra. Cred ca inca eram in stare de soc, covirsisi de magnitudinea evenimentului. Era primul cutremur devastator pe care-l traiam. Dar totul avea sa ni se limpezeasca-n creieri cind am sarit sa oprim oamenii ingroziti, care apareau in fuga, din pulberea ucigatoare de pe Victoriei. Multi, n-au reusit sa ajunga pina in Piata, iar daca si noi am mai fi intirziat in Salonul Spaniol…cine stie? Dar acum gindul ne era acasa si la ai nostri. “Bai daca a cazut Nestorul, Drumul Taberei e sigur un morman de moloz” Alergam in jos spre Cismigiu de unde reusim sa apucam un 37 care trebuia sa intoarca din cauza imbulzelii din Piata. Ajungem la Ho Shi Min. Nici un geam spart. “Bai las-o dracu! Chiar sa reziste gioarsele astea de blocuri?” Rezistasera. Se pare ca doar unu’ prin Militari se facuse zob. Ajung in fata blocului. Bezna si o groaza de vecini, ingroziti. Ai mei, de negasit. O iau la fuga pe scari in sus, ud de frica, si ajung in timp record la usa apartamentului. Intru cu teama sa nu-i gasesc imobilizati si cu biblioteca in circa. Nu era nimeni si nici biblioteca nu se deplasase, prea mult. Inchid si-o zbughesc in sens invers pe scari. Noroc ca eram singurul. Ajung afara si astept pret de-un ceas. Spre miezul noptii apar si-ai mei la brat. “Unde umblati dom-ne?” ” La teatru, la National? ” Aflu ceva detalii si despre prabusirea blocului Dunarea. Despre Barul Continental, unul dintre “leaganele” adolescentei mele, si blocul de deasupra lui, aveam sa aflu a doua zi. Tot a doua zi am dat un tur prin centru, sa vedem ce mai e in picioare. Ne-am cutremurat, din nou, dar de asta data, figurativ vorbind. Era monstruos si indescriptibil.

Ce as vrea sa remarc, pentru ca realmente m-a impresionat, e garderobiera de la Athene Palace, de la care cumparasem tigarile. Saraca femeie nu s-a miscat de pe scaunul ei, desi era la doi pasi de iesire si desi, ne-a marturisit mai tirziu, a simtit ca daca nu va muri de cutremur, va muri de frica. Nici nu vreau sa-mi imaginez ordilul prin care a trecut. Cu toate astea, ratiunea sau inconstienta si raspunderea pentru ceea ce gestiona au fost mai puternice decit instinctul de autoaparare. La mine, chestia n-ar functiona in acest sens, nici in o mie de ani. Poate ca de aceea o si apreciez.