The Bucket List. In fine am vazut un FILM. Un film adevarat. Un recital de actorie. Un film cu un dialog magnific. Un film la care am ris cu pofta. Un film la care am plins sincer. Un film ieftin, in care probabil cea mai mare cheltuiala a fost fee-ul actorilor. Un subiect simplut, dar cu o mare incarcatura emotionala in care doi tipi ( Nicholson si Freeman) condamnati sa mora in sase luni, de cancer, decid sa-si traiasca ultimile luni at the edge. Un Freeman fascinant. Un Nicholson briliant, cuceritor, debordant, molipsitor intr-un rol care pe mine m-a robit. Poate pentru faptul ca m-am recunoscut in acel rol. Da. Cred ca, exceptind banii, ma identific cu personajul respectiv. Nu, nu e un personaj pozitiv. Dar nici negativ. E pur si simplu un personaj. E un eu. Un alt eu. Nu ce-as vrea sa fiu ci ceea ce sunt. Cine ma stie si vede filmul, ma va recunoaste. Dar nu asta vreau sa spun, ce vreau sa spun e ca acum in fine, m-am vazut si eu. Nu multi au ocazia asta. Eu am avut-o si pot spune ca ma iubesc asa cum sunt si cum m-am vazut in acest film. Stiu. Unora le va parea un simplu exces de narcisism. Dar nu uitati ce v-am spus mai sus, eu sunt un fel de Mr. Cole. So, who cares? Not me. I don’t take live seriously as I will not get out of it alive, anyway.